Versuri: Eminescu răsucindu-se în mormânt de Marian Bamboi

Eminescu răsucindu-se în mormânt

A fost – de-ar mai fi iară –
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.

Şi era una pe pământ
Şi mândră-n toate cele
Cum e icoana unui sfânt
Şi Luna între stele.

Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întâmplă
Şi în mormânt mă răsucesc
Când cuie-mi intră-n tâmplă.

Eu nu mai simt miros de tei
In viata mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai si humă.

Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copiii mamele-şi bocesc
Că n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.

Degeaba le-am lăsat cu dor
O „Doină”, să tresară!
Trecutul nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi
Din Nistru până-n Tisa;
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar
Şi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri…

O, biet popor român sărac
Cu-o ţară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată!

Ş dă-i afară pe străini
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne si poliţii!

Cu trupe de comedianţi
Numindu-le partide
Sunteţi românii emigranţi
Din rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală vistieria.
Mai daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.

Mihai Viteazul v-a lăsat
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.

Aveţi întinsul Bărăgan
Şi nu aveti o pâine,
Aveţi şi turme şi ciobani
Dar duceţi vieţi de câine.

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi dulcea Mioriţă,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă,

Aveţi o deltă ca-n poveşti –
Vedeţi să nu v-o fure –
Atâtea ape, atâţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…

Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscară
Când mărul Ţării Româneşti
Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Batrân,
Nici Ştefan, de la Putna
Să vi-l alunge pe păgân
Cănd voi lăsat-aţi lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăţa de rău
Ci-ncerc a vă-nţelege:
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.

Ruşine să vă fie-n veac
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii!

Lăsaţi pe-ai vostri guvernanţi
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
Pe scena lor de boală?

Un singur lucru eu voi şti
În lumea care trece:
Urmaşul meu român va fi
Şi muritor si rece.

Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trai mizer
De griji şi de probleme.

Şi nici nu pot a mai privi
A voastră neputinţă.
Mă-ntorc la starea mea dintâi.
Mă-ntorc în nefiinţă.”

Luceafarul vorbi profet
Spre neamul lui, spre ţară.
Şi, lăcrimând, se stinse-ncet.
Muri a doua oară… 

( Marian Bamboi )